Arhive Vin la vorba - Cristian Grețcu

Somelieri vs. Salamieri

Chiar reușită reclama cu cei trei ”meseriași” îmbrăcați aproximativ ca niște sommelieri și numiți ”salamieri” … E chiar o reclamă comică, având în vedere ce a hotărât scenograful să le pună la gât, paleștile alea cu pretenție de ”Tas-de-vin”, pardon , ”Tas-de-sallammi”…

Având în vedere că există sommelieri de apă , de cafea, de ulei de măsline și de brânzeturi, de ce nu am extinde meseria și la salamuri, crud-uscate sau cum or mai fi ele prin beciurile producătorului … Și atunci, recomandarea salamierului ar suna cam așa: ”Serviți, vă rog această felie de asamblaj din cuvee-ul 2018 de porc cu grand cru-ul 2017 vită și baricat pe raft de stejar , cu membrană tip ”screw-cap” .. .O secundă să v-o aerez pe la nas …Așaaa, ia să o analizăm senzorial : culoarea roșu închis , specifică , micile insule de grăsime, mirosul de cărniță ușor mucegăită , nu vă speriați, e mucegai nobil … Și acum , gurița maare , mestecaaaați și … Păi, ce faceți, de ce-l scuipați ? … Aaa, păi nu-i chiar ca la vin …”

Am auzit că, în Italia (de exemplu) școala de sommelieri durează trei ani … La noi, la viteza cu care se scot sommelierii, și la cât de bine sunt folosiți la turnat în pahare pe la târguri și nu în restaurant, unde le-ar cam fi locul, păi de ce să nu fiu eu primul care își face școală de salamieri … Să taie și ei acolo o felie de salămior pe la târguri, sau, de ce nu, să joace în reclame…

Vin, spirit și umor fin

Motto : „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc…parcă-mi stă mintea-n loc” (Ion Buturugă – „Amintiri din bețivănie”)

Prima mea întâlnire cu Vinul (cel de calitate) a fost în 1983, când, student fiind, am fost la o degustare la Crama Cotnari, alături de câțiva mari artiști din București (Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Florian Pittiș) și de ceilalți colegi din „Divertis”.

Nu pot uita nicicând culoarea aceea a grâului copt în soarele verii moldave și aromele care mi-au dezmierdat cerul gurii. Ce să scuipi? (Erau pe masă scuipători și seturi de pahare pentru degustare). După câteva carafe (de persoană), Spiritul și-a cerut dreptul la manifestare. Atunci l-am auzit pe Ion Caramitru recitând Miorița” în aromână, nu mai vorbesc de umorul care a umplut autocarul pe drumul de întoarcere. L-am rugat atunci pe colegul de scaun, Florian Pittiș, să-mi dea un autograf, neștiind că, de la moartea lui John Lennon, artistul refuza asta. Cumva am reușit să-
l conving, pe o pagină a cursului de Mecanică:

Acum realizez că asta eram pe atunci: arzători nebuni. O fi fost de la întâlnirea cu Vinul?

De atunci, în fiecare pahar de vin, în savoarea aromelor sale, în glumele cu care completăm atmosfera, eu mă întâlnesc cu Spiritul arzător nebun care eliberează Umorul…Voi?